Campanie demarată de Free Riders în iarna anului 2012 pentru a ajuta persoanele sinistrate din județul Buzău
Prima editie Nebuni de Alb a fost de fapt o acțiune spontană a Free Riders la vederea știrilor în care era prezentată situația sinistraților din județul Buzău în urma căderilor masive de zăpadă din februarie 2012. Am reușit să mobilizăm rapid 14 persoane, am cumpărat alimente de bază și am plecat spre Buzău. Ajunși la fața locului, în lipsa mijloacelor de transport adecvate iernii, am încărcat alimentele în rucsaci și am reușit să ajungem la șase familii izolate și să deszăpezim două case.
Intr-o mare de alb, negrul întotdeauna va iesi in evidenta
“Taică, dacă nu va grăbiţi, mai staţi să mâncaţi şi voi ceva. Va aduc ce am eu pe-aici”, a spus cu lacrimi în ochi un tataie de la care tocmai ne luam rămas-bun. 14 nebuni de alb aveau şi ei lacrimi îngheţate pe obraji, chiar dacă acum poate n-ar recunoaşte niciunul. Când am început să scoatem din rucsaci alimentele, Tataie ne mai oferise o mostră din spiritul pe care mulţi români l-au uitat: “Taică, e prea mult pentru mine şi baba mea. Mai luaţi să duceţi şi la alţii, că mai sunt ca noi în sat”. Noi am uitat ce înseamnă să fii bun, să te gândeşti şi la cel de lângă tine. Când trăieşti la oraş te adaptezi mizeriei, haosului, rigidităţii şi gândirii urbane profund afectate de egoism. La ţară, însă, timpul parcă trece altfel, iar valorile morale au alte coordonate. În doar o zi mi-am adus aminte că se poate şi altfel, că mai contează şi altceva decât propriul confort şi propria bunăstare. Mulţumită lui Tataie, mulţumită celor 13 alături de care am plecat la drum duminică dimineaţă şi, de ce nu, mulţumită unei ierni despre care nici bătrânii din satele înecate într-o mare de alb, uitaţi de timp şi de noi ceilalţi, nu-şi aduc aminte să mai fi trecut peste ei.
Nebuni de alb – începuturi
Totul a început cu un telefon primit sâmbătă de la Mowgly în care a spus scurt: “Băi, vrem să mergem mâine în ţară, undeva, cu alimente pentru cei neajutoraţi şi cu lopeţi în spate să ajutăm la deszăpezire”. Ca de obicei, a venit cu încă o idee bună, după “Mâini pentru mâine”, campania umanitară de la Crăciun pentru casa de copii Pinocchio. Nici nu mă aşteptam la altceva de la el. Scurt, cuprinzător, fără multe explicaţii, fără multe întrebări. Ştiam unde, ce, cum şi de ce. Ştiam că putem. Cred că niciunul din cei care ne-am înfiinţat duminică dimineaţă la întâlnire nu ne-am gândit de două ori dacă să mergem sau nu. La fel cum pot să pun pariu că ar mai fi venit mulţi dacă nu ar fi fost prinşi cu alte treburi.
Prima oprire – Metro Voluntari, unde am încărcat portbagajele cu ajutoare, ne-am împărţit care cu cine votează prin maşini, am pregătit staţiile, am făcut flotări, abdomene, am desfăcut o ţuică de Piteşti, apă plata, ne-am făcut trei cruci largi şi două medii şi-am pornit spre Buzău. Atmosferă de vacanţă. Jurai că e Bucureşti-Cernavodă într-o dimineaţă de august. Cu o mică diferenţă. În august nu cred că i-ar fi ajuns lui Bobel lacrimile la ceafă dacă filma zăpada viscolită care se-ncolăcea spasmosdic de-a lungul deneului. Staţiile cărâie fără oprire. Nu e poliţie, dar nici motive să calci pedala. Drumurile se-nchid şi se deschid de zici că e lumina la Ura-n cartier. Bobel trage cadru după cadru, Pingu filmează, Tzetze în spatele nostru prinde artistic trei fulgi care vor să ne oprească. Shoby face update-uri! Pasăm sticle de apă, facem refilluri la cafele calde şi admirăm geaca vişinie a lui Alex. Dacă ultraşii de la Steaua şi Dinamo şi-au dat mâna tot duminică pentru a face spectacol nu în tribune, ci pe un teren alb, în deplasare, tot la Buzău, de ce n-ar fi şi un rapidist cu noi? 🙂
A doua oprire, primul semn de întrebare. Mai avem zece kilometri până în Glodeanu-Siliştea şi câţiva şoferi rătăciţi plus două utilaje din transformers ne spun că nu se poate circula. Se pare că drumul ar fi blocat. Nici ei nu ştiau sigur, dar aşa le ziceau cei care se-ntorceau. Mowgly, cârâim prin staţie, mergem mai departe, da? Normal. Roger. Over. Carrr. Şi-am plecat. Câţiva kilometri s-a circulat relativ bine, exceptând vizibilitatea redusă până la limita normalului. Timp în care ne-am mai întâlnit cu vreo doi băştinaşi care ne avertizau că e haos înainte şi nu are rost să mergem. Nebunii de alb nu văd negru. Doar se îmbracă aşa. Şi unii au şi câte-o geacă neagră de piele cu sigla Free Riders peste echipamentul de munte. Ca s-o lămurim puţin, Free Riders sunt nişte rockeri cărora le lipsesc nişte rotiţe. De fapt, nu li se-nvârt decât două. În caz că n-aveţi toate rotiţele disponibile şi nu-nţelegeţi fina-mi prezentare, sunt motorişti.
White Moses intră în scenă
Şi începe să viscolească din ce în ce mai tare. E de-abia 10 dimineaţa şi dacă n-ai avea ceas n-ai putea să-ţi dai seama dacă tocmai au cântat cocoşii, e gata prânzul sau stă să se-ntunece. În jur e alb, parcă prea mult alb. Vântul te pocneşte fără milă, dar nu simţi nimic. Suntem mulţi şi ştim unde vrem să ajungem. Mai ştim şi că trebuie să ajungem acolo. Şi asta ne încălzeşte. Bine, asta şi ţuica de pe drum, ceaiul încă fierbinte din termosuri. Vizibilitatea e zero, staţiile cărâie “b[, păstrăm 30-40 de metri între noi”. Dar maşinile se împotmolesc. Mergem mai mult pe lângă ele şi dăm din lopeţi că Patzaichin din pagaie. Maşina de-abia se strecoară printre nămeţii de peste patru metri săpaţi de utilaje cu o ninsoare în urmă. Juri că tocmai ce trecuse pe-acolo un Moise modern, îmbrăcat în gheaţă, care a uitat să unească malurile după ce-a făcut loc armatei de lopătari. Doi localnici au rămas în drum, vine ISU. De nicăieri apare o cameră ataşată de un tip care, întrebat de unde e, răspunde sec: “Reuters”. Suspectez totuşi că era de la Buzauteve2. ISU îşi face datoria: tractează la localnici în timp ce noi dăm la lopeţi. Nu se mai descurcă, aşa că telepatic aduc un tractor care să-i readucă la matcă pe-ai lor. După acordă pe fugă, roşii în obraji, un interviu pentru “Reuters”. Vorbesc despre situaţia din zonă, despre predicţiile astronomice, astrologice, ce au înţeles de la starea vremii la jurnal şi cum i-au scos din nămeţi pe cei doi. Finalul apoteotic: “mai sunt şi băieţii de la Bucureşti, îi deszăpezim şi pe ei şi am terminat”. Râdem înfundat şi dăm la vâsle mai departe. După două ore şi cinci kilometri ajungem în faţa Primăriei…
Când în jur totul e alb, negrul întotdeauna va ieşi în evidenţă!
… unde prim-vicesecretarul viceprimarului, sau ceva de genul, ne pune la dispoziţie un angajat pentru a ne îndruma către câteva familii nevoiaşe. Am vrut să ajungem în primul rând la bătrâni sau oameni cu probleme, care nu au pe nimeni să le ofere un cât de mic ajutor. Presaţi de timp, de ameninţarea codurilor în toate culorile curcubeului, am stabilit să ne mişcăm cât mai repede pentru a trece pe la cele şase familii indicate de cei de la Primărie şi a-i ajuta cât mai mult posibil. Timpul scurt, viscolul mare…
Primul şoc a fost când am ajuns la prima casă. La Tataie. Cred că am supărat natura. S-a răzbunat pe noi pentru că am ajuns până aici. Nu coborâm bine din maşini şi Florin cade secerat. Rotula. Cum mama dracu, bă nene, să-ţi ceri scuze că ţi-ai rupt genunchiul şi nu poţi să ajuţi? Cum? Uite că se poate. În loc să te vaiţi că te doare îţi pare rău că n-o să dai zăpadă… Oare câţi ar face asta?
A doua lovitură – imaginea care ne-a întâmpinat. Nu cred că s-a mai întâlnit vreunul dintre noi cu aşa ceva şi, sincer, mie nici măcar la televizor nu-mi părea atât de tragic. Ei bine, e al dracu de tragic ce vezi. Ceea ce odată numeai intrarea pe uliţă, astăzi era un munte pitic de câţiva metri. Pe care după ce îl escaladai, admirai o uliţă lungă, creată artificial, peste nivelul gardurilor de odinioară. Ici-colo mai zăreai un vârf de ulucă verde, grena sau albastră, unice semne ale unui fost gard. Din marea albă se iţea câte-un fir din ceea ce fusese viţă de vie. Un câine mic, roşcat, latră prietenos printre noi şi se agită. Sărea de pe o casă pe alta şi, cu toate astea, nu era zburător. Şi noi ne plimbam printre acoperişuri. În sus, mai erau 2-3 metri de zăpadă. Poate chiar mai mult. La dracu, puteai să juri fie că ai descoperit Atlantida, fie că te pregăteşti să răscoleşti pământul după mumiile vreunui faraon. Prea alb, parcă prea mult alb. Şi era albul ăla care te doare. Te dor ochii, te doare tot corpul, şi te doare sufletul. Ştii că oricât ai da la lopată, oricât ai face căi de acces pentru bătrânii sinistraţi, peste două luni va fi poate inutil. Pentru că acea casă nu va mai fi nici măcar sub apă. Va fi una cu pământul. Şi tragi cu nesaţ dintr-o ţigară, înjurând natura printre dinţi, scuipi, mai înaintezi un metru, şi ştii că o faci degeaba. Dar ACUM contează. Nu contează nici că te dor braţele… oricum nu mai simţi nimic. Nu contează nici că ai faţa îngheţată şi lacrima rebelă îţi crapă-n mii de aşchii pe obraz. Ştii că măcar ai adus o rază de speranţă în gospodăria cândva verde şi primitoare. Te uiţi la cel din stânga ta, te uiţi în dreapta. Şi ştii că toţi gândesc la fel că tine. Şi atunci nimic nu mai contează. Decât sentimentul de împlinire. Am scos din rucsaci alimentele şi Tataie ne-a spus, cu barba tremurândă, că nu le trebuie atât, să le mai dăm şi altora care au nevoie. În zadar îi explicăm că alţii au primit până acum ajutoare sau vor primi. Chiar şi în condiţiile astea, nu s-a gândit doar la propria bunăstare. Emoţionant. La fel ca invitaţia la masă pe care ne-a făcut-o când ne-am luat la revedere de la el. Nu toţi. Au mai rămas în spate, să-i scoată la lumină micul hambar cu lemne, şi să-i ducă lemne în casă. Restul – bagajele înapoi la maşini plus o vizită-fulger la un bătrân care ne ceruse ajutorul. Am ajuns la el şi… a doua surpriză. Neplăcută. Din categoria aşa nu. Un el şi-o ea, în casă, beţi. Într-adevăr, curtea în zăpadă. Dar cineva îi ajutase înainte. Le săpase în curte adevărate tranşee, nu erau izolaţi. Pe jos, lângă o mică fântână, urmele unei lupte domestice. Bătaia pe vin. A câştigat doar pământul probabil. Sau zăpada. I-am întrebat ce zăpadă ar vrea să le dăm. Răspunsul, undeva între ironic, nesimţit, şi vocea lui Bachus ne-a făcut să plecăm scârbiţi: “Ia uite câtă e pe-aici. Hai, că aveţi ce face! Ne-aţi adus mâncare? Ăia dinainte ne-au adus…. hohohoooo”. Am plecat. Nu ne-am uitat în urmă. Până la urmă, nu există pădure fără uscături, aşa cum şi zăpada pe alocuri e galbenă.
Scurt-metraje cu vântul în faţă
Când în maşini, când pe lângă maşini, cu rucsacii în spate pe uliţe supraînălţate de bărbos câţiva metri, am urmat traseul dinainte stabilit. Scurt popas la bunicul lui Tzetze, unde situaţia nu era la fel de albă. În mare parte pentru că un băiat din sat îi săpase în grădină tunele. În rest, aceleaşi probleme cu care se confruntă cei din zonă, lipsa apei şi a curentului fiind printre cele mai importante. Pe fast forward, am trecut pe la o mamaie care-şi căra singură câteva lemne în casă şi a vărsat lacrimi amare când a primit alimentele. La fel de repede am săpat pe unde-am putut pe lângă casă şi la porţi, care erau aproape imposibil de deschis până şi acolo unde poziţia caselor nu a permis stihiilor să le-ngroape definitiv. Încă un blitzkrieg la nişte bătrâni: unul încearcă la -10 grade în casă să se refacă după o fractură deschisă de femur. Nu păream suspicioşi, dar tataie s-a simţit dator să întărească spusele. Şi-a dat jos pantalonii pentru a ne arăta operaţiile. Vecinul care-l ajută la treburile casnice râdea hâtru, Mowgly, Ura şi Tzetze nu. Văzuseră destul. Şi încă nu terminase tataia de derulat tot. Toată povestirea. Câteva case mai sus, o bătrânică n-are nici măcar un amărât de opaiţ; un sfert de casă este căzută, dar nici restul nu stă mai bine. Un pat vechi de pe vremea lui Cuza scârţâie sinistru, două scaune roase de cari, o masă primită zestre şi o rogojină aruncată peste pământul ce ţine loc de podea completează un decor sfâşietor. O altă casă care probabil nu va prinde primăvara, alţi oameni care au trecut printr-un război mondial, poate chiar două, prin colectivizări forţate şi epoci de aur, dar în loc să doarmă liniştiţi măcar acum, la bătrâneţe, tot ce pot face e să privească neputincioşi cum pierd lupta cu o natură întoarsă parcă tot mai mult împotriva omului. Lacrimile le-au secat de mult, la fel şi speranţa de mai bine.
Era deja târziu. Prea târziu. Piciorul lui Florin se umflase şi trebuia să ajungem şi la Urgenţă cu el. Am plecat spre Bucureşti, nu înainte de a ne aduce aminte de o altă palmă puternică primită între ultimele două case vizitate. Un bătrânel cu mâinile împreunate ne-a cerut, cu lacrimi în ochi, să-i dăm şi lui alimente. Aş fi penibil să mă-ntreb dacă aşa s-o simţi Angelina Jolie când se duce prin Congo să mai adopte vreun pui de om, nu? Mă uitam la bietul om, mă uitam la bărbia lui Radu, care tremura. Şi am înţeles că noi aveam tot. Cu tot greul pe care-l ducem în fiecare zi, nu ne lipseşte nimic. Doar că mereu tindem să ne dorim mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Pentru că nu ne punem în balanţă niciodată cu bătrânii pe care i-am descris mai sus, ci mai degrabă cu persoane pentru care traiul lipsit de orice grijă pleacă tocmai de la ignorarea coşmarului prin care trece mai bine de un sfert din populaţia ţării.
Nebuni de alb – nu se termină aici
O ultimă poză la ieşirea din Glodeni, un steag virtual înfipt într-un wishlist de vis şi promisiunea că nu ne vom opri aici. Drumul spre casă a fost parcă mai tăcut. Oboseala şi gândurile şi-au dat mâna şi ne-au apăsat pe fiecare în parte. Drumul a fost, ciudat, mult mai uşor, voia bună nu a lipsit, dar parcă toţi rememoram ce văzusem acolo. Nu mai era un film la care spargi o sămânţă, nu erau nişte poze la care dai like pe facebook din faţa calculatorului, era realitatea. O realitate albă şi dureroasă, cu pete de gri şi lacrimi îngheţate, care, o dată imprimată pe retină, nu ţi-o poţi extirpa nici chirurgical. Pomenind de chirurgie, drumul nu s-a terminat la intrarea în Bucureşti. Un ultim popas – Spitalul de Urgenţă Floreasca. Cu Florin pe post de cuier mobil, adică în scaunul cu rotile, plimbat pe culoarele camerei de gardă pentru investigaţii. Din păcate, rezultatele nu au fost prea încurajatoare. Trebuie operaţie, pentru că meniscul nu l-a mai ascultat. Dar ştie şi el că o să fie ca nou în scurt timp. Plus că n-are cum să devină sinistrat. Îi aducem noi ulei, zahăr, mălai, ceva conserve… 🙂 Dacă e ceva, îl şi înzăpezim ca să-l putem deszăpezi mai apoi. De-abia ne-am intrat în mână.
Nu mă pricep la încheieri. Nu-mi plac nici cele profund moralizatoare, nu-mi place nici când mor toţi. Nici măcar când toată lumea trăieşte fericită până la adânci bătrâneţi nu mă face să vibrez. Nu pot să spun decât că acest material nu este un pamflet, ci o înşiruire de evenimente neromanţate de-a lungul unei zile atipice în care 14 nebuni de alb au vrut să arate că se poate şi altfel decât la căldură, cu vinul fiert în faţă şi facebook-ul făcând live-streaming cu funeraliile lui Whitney Houston. Scopul acestei acţiuni a fost ajutorarea celor mai puţin norocoşi şi atragerea şi altor persoane în mişcările de acest gen şi nicidecum etalarea în direct şi în reluare a unui ghiul de 20 de grame şi a unui lanţ de jumătate de kilogram.
Respect pentru toţi cei care ştiu ce se întâmplă în ţară şi au ajutat, atât cât au putut, fie că este vorba de prezenţa fizică în sate precum cei despre care v-am vorbit mai sus, fie cu bani, alimente sau haine. Poate nu pare nimic, poate din afară aduce cu un fulg într-o furtună de zăpadă, dar vreau să cred că nu e aşa. Se poate face mai mult. Totul este să nu aşteptăm să ne ia viscolul pe sus. Îl putem domoli ca pe un Mustang dacă suntem uniţi.
Respect pentru cei 13 nebuni de alb care duminică, 12.02.2012, au fost fulgul din furtuna de zăpadă în Glodeanu-Siliştea, judeţul Buzău: Barbu “Shoby” Victor, Florian Cosmin Anton “Mowgly”, Ura Petre Cristian, Robert “Pingu” Ioniţă, Octavian “Tzetze” Enăchescu, George Stoica, Codruţ “Bobel” Manof, Cioca Mihai, Liţu Ştefan, Radu Ghenuche, Alexandru Tudose, Florin Costache, Ionuţ Cazacu. Cu voia voastră, am fost şi eu pe-acolo. 14. Alex Florescu.
